luni, ianuarie 28, 2008

O oră şi patruzeci de minute - episodul I.

- Domnule locotenent?
Bărbatul se întoarse greoi către cea care-l strigase. Părul blond tuns periuţă contrasta puternic cu faţa plină de funingine şi ochii adânciţi în orbite. În lumina focului se vedea că armura sa era găurită în mai multe locuri, iar apărătoarea de la umărul stâng lipsea cu desăvârşire, dezvăluind un bandaj îmbibat de sânge.
- Vorian. Glasul locotenentului sună spart în noapte.
- Ce spuneţi, domnule?
- Vorian. Aşa mă cheamă. Îmi poţi spune aşa; nu cred că mai contează prea mult gradul acum.
Propoziţiile scurte, rostite tărăgănat trădau oboseala omului. Se apropie mai mult de foc şi-şi întinse mâinile deasupra flăcărilor.
- Nu prea mai contează mare lucru, replică fata. Eu sunt Saty.
Fata îşi subţie buzele în ceea ce Vorian interpretă drept o încercare de zâmbet. Armura ei arăta la fel de jalnic, cu bucăţi mari din materialul de pe piept topite în forme contorsionate. Gradul de pe umăr era de caporal, iar emblema în formă de leu indica apartenenţa la trupele de uscat - carnea de tun a forţelor pământene.
- Ce credeţi că ar trebui să facem? continuă Saty după câteva clipe de linişte.
- Pizda mă-sii de treabă! Uite că nu m-am gândit niciodată în ce fel aş putea să-mi petrec ultimele ore de viaţă într-un căcat de peşteră!
Extratereştrii au atacat puţin după lăsarea întunericului şi lupta a fost pierdută din start. Majoritatea oamenilor erau obosiţi după o campanie prea lungă şi prea grea, cei mai mulţi dintre ei aflându-se pe planetă încă de la primele debarcări. Vorian a reuşit să fugă undeva după un deal în învălmăşeala care a urmat asaltului de infanterie, apoi a întâlnit-o pe Saty şi s-au refugiat împreună în peşteră.
- Chiar credeţi c-or s-o facă? De fapt, mai e cineva în viaţă ca să apese pe buton? întrebă fata apropiindu-se şi ea de foc. Lumina roşiatică a vâlvătăii îi proiectă silueta pe peretele din spate şi Vorian îi văzu pentru prima dată chipul - era mai drăguţă decât se aştepta.
- Nu trebuie s-o declanşeze nimeni. Uite ce e, eu sunt de la genişti, vezi - răspunse bărbatul şi-i arătă emblema de pe umăr - şi am lucrat la proiect. Totul e automat şi mai avem - se uită încruntându-se la cronometrul de pe mână - vreo oră şi patruzeci până se duce totul dracului.
După trei ani de lupte care au mers de la rău la mai rău, ştabii hotărâseră că e cazul pentru o "retragere strategică" de pe planetă. De fapt, după evacuarea ce urma să aibă loc dimineaţă, planeta ar fi fost distrusă de o bombă cu anti-materie enormă. În bunul spirit uman, dacă noi nu vom avea accea la resurse, nimeni nu va avea acces la resurse. Din păcate, dimineaţa a venit şi a trecut şi nici unul dintre miile de suflete omeneşti nu a părăsit câmpul de luptă, iar acum, undeva bine ascuns sub pământ, un ceas număra secundele până la detonare.

*** VA URMA ***

3 comentarii:

Catalin spunea...

tu stii ca esti dator cu o povestire din realitate, inainte de fictiunea asta

pretzeL spunea...

*aplauda incet din umbra

mish (on rampage) spunea...

erata: randul 46 cuvantul 9 se va citi acces in loc de accea

Trimiteți un comentariu

Ţineţi minte, ne plac mai mult comentariile favorabile.