joi, septembrie 06, 2007

Despre fericire.

Fericirea si nefericirea sunt in suflet…” (Democrit)


Incerc sa reflectez asupra fericirii, despre cum ea apare, ce o aduce, ce stranie compozitie are …cum de la cel mai glorios imparat pana la cel mai sarman nenorocit, omul poate fi mangaiat de ea. Generata de ce e mai nobil, bogat, decadent si imbelsugat pe de o parte….pe de cealalta tot ce e simplu, onest si curat, fericirea ramane aceeasi in esenta, forta ce impinge omul spre auto-depasire de-a lungul timpului.

In timp ce afara se perinda bogatia imprezivibila a naturii cu urgiile si binefacerile ei, mereu de nepatruns, omul sta fix in jurul propriei fericiri, sta legat mortal de ea, crispat si mereu gata sa jertfeasca orice pentru perpetuarea ei.

Adesea zeii, ca niste parinti iubitori si-au intors chipurile de aur asupra omenirii si din coltul ochiului au stors o lacrima perfecta de virtute, pentru a da creaturii lor un model, dar niciodata nu au plans cum au facut-o ca atunci cand s-a nascut Cirus. Prin nisipul vrafuit, printre dunele orientului, in mijlocul leaganului civilizatiei s-a nascut, din vrerea destinului, imparatul pamantului.

Destinul i-a fost croit dinainte, fiului persiei ii era scris sa uneasca tot ce era de sange cu el si sa subjuge tot ce avea sa considere potrivnic si avea sa o faca natural fara greutati, asa cum apa stie sa-si croiasca drumul printre stanci si sa modeleze dupa voia ei ceea ce pare de neclintit.

Cu setea de glorie si de tot ce e lumesc in sange si manat de o dorinta turbata de a stapani tot ce e atins de soare, Cirus si-a adus la picioare imperii, regate si nenumarate neamuri, a cucerit fara sa clipeasca cetati si palate, totul pentru a ajunge la sfantul Babilon.

Ajuns pe tronuri a ordonat sa-i fie adusi cei mai iscusiti filozofi, sa-l incante cu dialectica si retorica lor pentru ca intr-un final abrupt cuvantul lor sa ii se plece sabiei lui, nu credea in nimic, poate doar in forta lui si in victorie, era scarbit de prietenii ce-l criticau cinstit preferand numai lingusitorii cel laudau urandu-l.

Nu avea iubire decat pentru soldatii lui, singura legatura cu cetatile arse din spate si campurile inrosite de batalie, nu iubea femeia si nu o respecta ci o privea ca pe un animal colectiv, dupa plictisul erotic devenea brusc scaldata in inutilitate si o facea cu draga inima cadou ostii, era beat de preamarire…a facut din secaturi regi, numai ca sa nu-i mai stea in preajma, era banal pentru el tot ce ar fi fost glorie pentru altii, era nascut plictisit de placere ...dar prin sange ii inota nevoia de fericire.

Nevoie ce avea sa si-o satisfaca cum numai omul insetat de preamarire stie, prin propria vointa, ajungand pe tronul lumii, in miticul Babilon unde netulburata providenta il mana. Acolo avea sa traiasca ceva strain de firea lui, avea sa simta un prim moment de uluire atunci cand el insusi a realizat strafulgerator ca e rival al zeilor, cand rotit parca intr-o spirala a fericirii a vazut nenumaratii supusi ce venerau pamantul atins de pasii lui si ii inchinau cânturi, cand a vazut statuile din temple cu chipul sau, cand tot ce atingea el devenea sfant si tot ce displacea devenea pedeapsa. Inainte vorbea rar, doar atunci cand era mirat ca nimeni nu-i intelege incruntatura ochilor, acum chipul lui nu sufera nici o schimbare nici un fir de indoiala nu-i brazda chipul, vrerea i se ghicea.
Era mai mult decat fericire senzatia ce o traia, aerul din jurul lui se pleca emotionat in fata-i, iar inima nu-si mai gasea loc in piept, sangele ii clocotea si fericirea ii inunda corpul iar lumina bucuriei imprastia si ultimele umbre ale vechii lenevii…nu-l mai interesau amanuntele, el avea lumea…in sfarsit traia prin aur si putere fericirea promisa.

In urma puternicului imparat nisipurile desertului isi ascundeau jocul, firicele prindeau avant si se desprindeau de marea galbena de dune pentru a se pierde rand pe rand in albastrul cerului, acest joc captivant incepe timid sa-si grabeasca dansul, nisipul se invarte si este vanturat din ce in ce mai rapid, treptat orice logica a miscarii se stinge si face loc usor nelinistii, vechea ordine se rupe si totul cade in haos. Timpul isi pierde insemnatatea si curgerea lui este oarba, in secunde se perinda ani si totul parca fuge dintr-un punct spre infinit, in acest vartej un firicel se desprinde din neantul de intuneric si din aurul nisipului se transforma in albul zapezii, pentru a se asterne cuminte pe un alt fir alb. Albul incet ascunde tot, devine mai puternic si odata cu el se insinueaza si intepatorul frig.

Era o noapte obisnuita pentru Ivan Denisovici. Batran uitat de lume, ce adesea isi facea adapost prin cotloanele din mahalalele moscovite, sa-si fereasca trupul de naprasnicul frig si sufletul de privirile dezaprobatoare ale celor instariti. Victima a tot ce e uman, de mult nu a mai cunoscut iubirea sau macar intelegerea unui semene, doar din cand in cand o servitoare cu suflet bun se mai indura de el si ii dadea resturile de la o masa a boierilor.

Dar viata nu a fost asa cruda de la inceput pentru Ivan Denisovici …tanar fiind, el avea o slujba respectabila de functionar, avea o nevasta iubitoare, o casa chibzuit gospodarita si mai ales, o avea pe lumina ochilor lui, pe micutza Duniecika…un inger de fetita care ii bucura zilele si il facea sa uite de toate grijile, totul se petrecea in tihna si siguranta domnea in viata lui. Dar cum perioadele de liniste nu dureaza mult, in viata eroului nostru aveau sa se infiripe germenii dezastrului. Precum intr-un joc de domino nefericirile au inceput sa se dezvaluie, la inceput frumoasa lui nevasta a fost rapusa de o necrutatoare febra aftoasa, desi tanarul contopist facu tot ce era omeneste posibil, stand cu noptile la capataiul bolnavei, destinul avea sa-si urmeze cursul intr-o neagra si rece noapte de decembrie.

Cu inima plina de amaraciune, nu a mai vrut sa stie de nimic, s-a refugiat in propria casa uitand de lume…iar lumea a uitat de el, a fost dat afara din slujba, prietenii i-au intors spatele, pana si rudele nu mai vroiau sa aiba de a face cu el. Intr-un moment de aparenta luciditate a hotarat sa-si dea copila in grija unei matusi din Sankt Petersburg, convins ca starea lui materiala nu putea sa asigure viitorul Duniei.

Fatala i-a fost decizia, inconstient el a hotarat pierderea si ultimei lumini din viatza sa. Corespondenta cu copila s-a rarit odata cu trecerea anilor, Dunia raspunzandu-i din ce in ce mai tarziu la scrisori pana cand placerea ei de a-i citi randurile a apus, intunecand astfel sufletul sarmanului om. Strain de sine a inceput sa pribegeasca pe strazile albe ale capitalei, nu isi mai dorea o casa, simpla reamintire a caminului de alta-data ii taia adanc in sufletul, dorea sa fuga, sa nu mai simta nimic pentru nimeni…dorea sa fie un hoinar.

Cand zeii dau omului cupa de amaraciune sa-si potoleasca setea, pedepsindu-l il intaresc facand sa ii se para si veninul dulce. Tot asa si Ivan Denisovici deja batran si lipsit de dorinta vietii a putut renaste, cand pe peronul garii moscovite in unul din momentele lui de ratacire a zarit o mandra domnisoara, desi sfios la inceput omul isi simtea inima cum incepe a nu-si gasi loc in batranul piept, uimit nu intelegea noul sentiment era cufundat in el, dar nu avea cum sa-l inteleaga, orbit batranul se repezi si lua de mana frumoasei domnisoare si fulgerator privind in ochii ei, uluirea isi puse stapanirea pe el, era Dunia, fata lui, mai blanda si mai incantatoare decat in visele lui, mai frumoasa decat imaginatia lui putea concepe. Fata la fel de surprinsa cu o tresarire de caprioara, sufocata de emotie lasa o lacrima sa se scurga pe obrazul de portelan si cu voce delicata si stinsa spuse: „tata…„. Sarmanul batran se lasa rotit intr-o spirala, condus fiind de fericire, abandonandu-se lacrimilor.
Era mai mult decat fericire senzatia ce o traia, aerul din jurul lui se pleca emotionat in fata-i, iar inima nu-si mai gasea loc in piept, sangele ii clocotea si fericirea ii inunda corpul iar lumina bucuriei imprastia si ultimele umbre ale vechii nefericiri…nu-l mai interesau amanuntele, el avea lumea …in sfarsit traia prin dragoste si bunatate fericirea promisa.

7 comentarii:

pretzeL spunea...

Buenvenidos a miami! ;)

Cos spunea...

Mie-mi place cum se poarta Circus ala cu femeile. Un om pe gustul meu!

Anonim spunea...

Daca nu i-ai copia pe Dostoievski si Balzac, ai reusi probabil sa scrii ceva interesant

pretzeL spunea...

Era clar ca daca iti place ceva din scurta filosofare radana...era printul persan! :D

Kidha spunea...

Febra aftoasa? Ai idee cat de rara e asta la om? Probabil se molipsise de la vreo vaca sotia lu' Ivan Denisovici.

In rest..ar trebui sa va faceti formatie :D

Radulescu spunea...

@anonim: promit ca data viitoare o sa-i copiez pe Camus si Pasternak, fac un tur al scriitorilor europeni

@kidha: nu am idee cat de rara e febra aftoasa la om...nu m-am documentat, a fost prima boala de secol 19 care mi-a venit in minte

Anonim spunea...

ce ironie ca ai ales sa scrii tocmai "despre fericire" primul tau articol...

Trimiteți un comentariu

Ţineţi minte, ne plac mai mult comentariile favorabile.