luni, august 06, 2007

Pana cand moartea ne va desparti (II)

Statea tacut in copacul pe care il alese de ieri. Era inmarmurit. Privea mut la carnagiul din fata lui, ascuns de foliaj, o pereche de ochi vii, tineri, neobisnuiti cu asemenea imagini. Se uita la prietenul ce ii statea alaturi. Ranjea ca un tampit. Ii placea, iar el…el era complet dezgustat.
Isi aduse aminte vorbele tatalui cand ii dadu arcul sau. “Fiule, aceasta arma are puterea sa curme un mare destin, dar nu singura. Sper sa fii mai barbat decat mine si sa stii sa o folosesti”.

-Trezeste-te mai prostule! Ti-ai ales tinta?
Se destepta. Incepu sa clipeasca repede.
-Da, gata, lasa-ma….nu sunt intr-o graba sa incep sa ucid.
-Hai pana nu ne pierdem pozitia. Uite, deja am luat 4 fraieri. Hihihi…hai ca pierzi pariul. O sa fie plin de sageti albastre azi!

Era uimit cum la cei 19 ani ai lor puteau vorbi atat de usor de moarte, de moartea provocate de ei. Se facu mic. Se lasa si mai jos. Il vazuse! Mandru, mare, falnic, in fruntea ostilor, neinfricat. El era tinta lui. Pe un cal alb, armura aproape orbitoare. Atata curaj, atata bravura. Te aplaud in mintea mea. Dar tot iti voi lua viata.

Se gandi. Clar este cea mai buna tinta. Trebuie sa fie chiar regele. Atinse usor varful sagetii in timp ce o punea in arc. Era atat de ascutita incat ii dadu sangele. Foarte bine, asa trebuiau sa si fie. Tintele importante au mereu armura cea mai groasa, doar nu le ascutise toata noaptea degeaba. Auzi cum aproape pocneste sfoara arcului, muschii sai tineri se incordara. Atata pacat sa iei o viata. Isi aduse aminte de prima vanatoare alaturi de tatal sau. Nu a putut sa doarma toata noaptea. Mama si surorile lui il laudasera. Va fi un vanator bun, va putea sa aiba grija de familie. Sunt mandru de tine! Da, dar eu ce cred despre asta?

Slabiciune, slabiciune! Isi scutura capul. Slabiciune! Calaretul gonea ca un torent in mijlocul luptei impartind moarte in stanga si in dreapta. Nici scut nu are, se gandi. E nebun! Sau e neinfricat. Sau e una si aceeasi. Ochii i se aprinsera, sticlind de dincolo de adapostul frunzelor. Cam 300 de metri. Ii tinti umarul drept asa cum invatase, ca in goana sa sa ajunga in partea stanga, in inima. Trase! Auzi cum sageata suiera si se uita la penele rosii cum se unduiau in vant…sageata lui…atatea vise mergeau odata cu ea…atatea sperante…odata cu ea mergea si el. Adio calaretule!

In prima linie mereu. Hai! Hadeti toti odata! Acum! Cavalerii se aruncara din nou inainte. Animale nechezand, sabii zanganind, armuri trosnind…si tacut, vieti pierind. Trebuie sa spargem liniile, sa ajungem in mijlocul lor. Acum! Pentru a 13-a oara cavaleria grea impinse liniile inamice. Andrei se misca fulgerator, nici scut nu avea, pentru a putea struni calul mai bine. Armura sa stralucitoare era precum un far. Toata armata regelui era cu ochii pe el. Andrei avansa, avansau si eu. Andrei se oprea, se opreau si ei.

Auzi un suierat si apoi privi cerul. Era atat de frumos. Parca nu il mai vazuse niciodata. Norii alergau jucausi…ploaia ii mangaia usor fata…se gandi “ce pacat ca nu e senin, Ioanei i-ar fi placut”. Cazu parca, ca prin vis. Se izbi de pamant si ii zbura casca de pe cap. Parul sau lung si negru i se prelingea pe fata in timp ce un suvoi de sange cald si aproape negru ii siroia pe gat. Sabia vajai in aer in timp ce se invartea, calul necheza si se ridica in doua picioare si totul parca se misca cu incetinitorul. Pene rosii zburau ratacite undeva deasupra umarul sau stang.

“Capitanul e jos….capitanul e jos” incepura cavalerii sa zbiere! Stransera randurile in jurul lui facand un cerc cu armele indreptate inspre inamic. “Capitane! Sunteti bine?” “Da…nu va opriti, nu e nimic. Trebuie ca continuam ce am inceput, acum cat avem sansa de partea noastra! Trebuie!”…si in gandul lui “trebuie sa ajung la Ioana trebuie…trebuie!”

Nimeni nu indraznea sa ii atace pe cavalerii pusi incerc. Parca simtind ca ce se intampla acolo este dincolo de ei, simpli muritori. Sau din frica, sau din respect. In acel loc, confruntarea dintre viata si moartea luase o pauza. In mijlocul furtunii, Andrei avea liniste.

Corpul I se infiora la fiecare atinge. O ingretosa numai gandul. Fata ii pulsa de la atatea lovituri si printre lacrimi abia putea sa il mai vada. Pentru a 13-a oara incerca sa scape din stransoarea lui dar puterile o parasisera. Incerca sa strige, dar vocea ei pieri intr-un scancet ragusit.
-Termina! Daca te mai lovesc mult nici nu mai imi va ramane nimic de savurat. Rase cu pofta.
Ioana nu mai avea puterea sa mai spuna nimic. Nu mai exista cuvant pe care sa il adreseze, amenintare, rugaminte. Simtea cum se urca pe ea. Innebunise de frica. Andrei. Andrei…unde esti?

Ioana. Ioana unde esti?
-Delireaza. A pierdut prea mult sange. Trebuie sa ii scoatem sageata. Noroc ca nu i-a atins inima.
-Capitane…s-ar putea sa doara. Sunteti pregatit?
-Stai linisitit…nu mai este aici cu noi.

Mainele lui reci I se plimbau pe corp. Un corp pe care el il stia atat de bine. Ii stia fiecare unduire, fiecare cuta a pielii. Un corp si un suflet care ii fusesere inchinate lui erau acum desacrate. Incerca sa il mai indeparteze odata. Nu reusi nici macar sa il clinteasca. Il trase de haine. Il lovi in spate. Nimic. Deodata il simti. Rece, mai rece chiar decat trupul lui. Se sperie prima oara. Nici nu stia ce sa faca. Era chiar acolo jos, la spate, aproape de catarama lui. Atat de aproape. Eduard gafaia ca un animal infometat in timp ce incepea sa se infrupte din prada mult visata. Trase usor si tacut de maner. Vazu aproape fericita cum scanteia lama in lumina focului din semineu. Speranta! Se gandi o secunda. Solutia! Aproaze ezita. Scaparea! Infipse lama adanc…cu putere, fara nici cea mai mica urma de remuscare. Cutitul intra aproape pana la maner in carnea fina iar sangele nu intarzie sa tansneasca pe langa metalul rece inecandu-i stralucirea. Se uita in ochii lui. Ii cauta privirea. Pentru prima oara in aceasta seara avu puterea sa il priveasca. Eduard era inmarmurit cu gura intredeschisa. Se dadu de pe ea jos impleticindu-se. Prin privirea stupefiata se putu vedea cand imediat il fulgera un gand. Duse mana la spate si vazu ca ii lipseste cutitul. Ironia sortii, cutitul de la Andrei. Cand amandoi se facura cavaleri. Simbolul curajului, barbatiei, moralitatii si camaraderiei. Legati pe viata prin taisul metalului.

II scoase lui Andrei cutitul de la spate. Taiara sageata in jumate. Apoi se apucara sa o impinga prin partea cealalta. Pielea desupra omoplatului se innegri si in scurt timp pocni lasand sa se vada un varf metalic sangeriu. Apoi rana fu curatata si bandajata. Andrei statea palid, cu privirea pierduta si cu medalionul in forma de luna strans in mana, neschitand nici cel mai mic gest.
-E mort?
-Fizic nu. Se va face bine. E puternic. Insa mintea. Cred ca a facut un soc. Dar nu inteleg de ce? Nu e prima lui rana. Spuse asta in timp ce amandoi privira corpul sau tanar brazdat de numeroase taieturi, rani, lovituri si arsuri.
-Chiar nu inteleg. Ceva s-a rupt in el. Ceva s-a intamplat undeva.

Masa nu intarzia sa se umple de sange. Eduard timp de 1 minut nu spuse nimic si reusi sa stea in picioare. Cazu in genunchi. Ioana se ridica cu greu. “Iesi… afara…nu pe tine vreau sa te vad…acum”

Fara nici o vorba se supuse. Tranti usa si la fel cum veni se pierdu in noapte. Ioana reusi sa se tarasaca pana in pat. Nu simtea in mod explicit durerea. Se simtea doar vlaguita. Simtea cum viata se scurge din ea. Incepu sa planga. Pentru a mia oara in aceasta seara dar mai adevarat ca niciodata. Nu regreta ce a facut. Stia ca e singura solutie. Ea nu ar mai fi putut sa fie pentru Andrei niciodata asa cum si-ar fi dorit. Regreta ca nu o sa il mai vada, nu o sa il mai simta. Aveau atatea planuri. Atatea dorinte. Toate s-au curmat prin gestul necugetat cand a deschis usa. Ar fi dat orice sa poate schimba asta, sau ceva, orice. Ar fi dar orice sa isi mai poate vedea iubitul macar odata cat mai era pe aceasta lume. Deziluzia si hohotele de plans o napadira in timp ce privirea i se stingea. Muri cu medalionul in forma de soare in mana. Adio iubito!

Se trezi aproape sarind din pat.

-Usor capitane Andrei. Nu sunteti inca pregatit pentru asa ceva.
-Medic, ce s-a intamplat, unde sunt? Razele soarelui intrau discret printre crapaturile cortulul. De afara se auzeau pasarile cirpind, caii frematand, rasete si voie buna.

-Pai, sa o luam usurel. Dumneavostra sunteti aici inconstient cam de 10 zile. Intre timp noi am castigat lupta. De fapt erau castigate cam din prima zi. Am mai ramas mici grupari care au fost mai greu de gasit decat de invins. Iarasi ati salvat situatia cu cavalerii capitane. Si sa nu uitam cum ati…
-Excelent! Ma bucur sa aud asta! Acum intrebarea mea este de ce nu am plecat acasa?
-Pai marea majoritate au plecat capitane. Doar cavalerii dumneavoastra au refuzat sa plece si inca niste trupe. Restul sunt pe drum de cateva zile bune.
-Foarte bine! Calul meu? spuse Andrei ridicandu-se din pat nelasand chipul sa ii tradeze durerile incredibile.
-Dar capitane, spuse tanarul doctor razand, nu sunteti in stare nici sa mergeti. Cum sa calariti calul pana…
-Aha, uite-l. Il vad. Pare bine hranit si odihnit, zambi el. Tu tinere. Sa ma cauti la cetate. Trebuie sa iti multumesc pentru ca mi-ai salvat viata. Am atatea pentru care sa traiesc! si privirea i se lumina.
-Capitane va multumesc dar…capitane? Andrei deja nu mai auzea decat numele iubitei. “Ioana, iarta-ma…vin…vin acum”

-Unde este Doamna mea?
-Sire…stiti. Andrei parea desprins din alta lume. Parul sau negru ravasit, privirea surda, bandajul de pe umar imbibat de sange. Ce sa stiu? De ce nu mi-a iesit in intampinare. Si de ce gradina este asa paraginita? Lipsesc 1 luna si asta se intampla, rase el sec. Sa am eu o discutie cu ea si privirea iarasi i se pierdu la gandul ei.
-Sire…nu a iesit nimeni sa va intampine. Pentru ca nu mai este.
-Unde a plecat.
-Sire…nu a plecat nicaieri…doamna Ioana a murit.

Se uita la cer. Era senin Asa cum i-ar fi placut ei. Mangaia iarba cu mana. Era atat de fina. Simti mirosul florilor si bazaitul bondarilor. Totul era atat de plin de viata…

…Mort? E mort?
-Tu ce crezi? Auzi pasii care se apropiara.
-Ia uite ce armura are? Asta cred ca a fost cineva. Pacat ca are o gaura.
-Ma rog…haide sa luam ce ne trebuie si sa lasam vulturii sa isi faca treaba.
-Ce cutit dragut are…aha…ce scrie pe el, Eduard te cheama huh? Ei bine Eduard nu prea ai avut noroc astazi, si incepu sa rada prosteste. Celalalt nu ii impartasi entuziasmul.
-Vezi ca eu l-am luat? si ochii ii sticlira in timp ce si el incepu sa zambeasca.
-Eh…bravo tie.
Pene rosii zburau ratacite undeva deasupra umarului sau stang.

Simtea ura cum ii fierbea sangele. Slabise, nu mai era copil, nu mai era tanar, nu mai avea remuscari. Razbunarea era hrana lui. Da, acum avea grija de familie. Avea grija ca inamicul sa sufere cat mai mult in numele lor. Statea in copac cum facea mereu cand era de paza. Inca ii multumea lui Dumnezeu ca a reusit sa scape. In ultimile zile de lupta cavalerii parca innebunisera. Nu vazuse atata lipsa de mila, atata ura in privirea unui om vreodata…pana cand isi vazu privirea lui acum. Imaginea familiei sale ii alimenta focul urii. Nu vor uita…nu voi uita niciodata ce i-au facut. Stranse mai tare arcul…unica sa mostenire. Sfoara era in tensiune si sagetile ascutite asa cum ii placeau. Se uita la amicul de alaturi. Si el scapase. Incerca cu stangacie sa isi scrie numele in scoarta copacului. Prostul ranjea si nici nu isi dadu seama ca gresise o litera.

Se facu mic. Se lasa si mai jos. Il vazuse! Era mic, marunt, abia se distingea prin iarba deasa. Mergea incet si aplecat cu sabia scoasa. Armura murdara il facea abia descifrabil si nici scut nu avea.
-Asta-i al meu si puse o sageata cu pene albastre in arc. Trase. Rata cu putin. Soldatul din fata lor nici nu se clinti, mergand incet tot inainte. Pusera amandoi cate o sageata, una rosie si una albastra si trasera.Ii tinti umarul drept asa cum facuse de mii de ori ca in mers sa ajunga in partea stanga, in inima. Soldatul cazu secerat la pamant.

Auzi un suierat. Nici macar nu tresari. Vechile instincte de luptator erau de mult uitate. Spera doar sa nu ii astepte mult, deja il ratasera odata. Aha…nu se lasara asteptati. Mai incercara odata si erau doi. Ii si vazu de unde trag. Unul nu se ascunsese prea bine. Auzi cum armura este despicata de varful ascutit al sagetii. Aaah..dulce eliberare. Il lovira drept in inima, langa o rana mai veche. Dar acum nu mai era nimic acolo, doar un loc gol. Cea mai urata cicatrice a celei mai dulci amintiri.


"...luna pentru tine Andrei. Eu voi reusi mereu sa alung cele mai negre ganduri ale tale, voi reusi sa luminez cea mai neagra noapte. Dar am nevoie de tine, tu vei fi soarele meu, tu vei straluci atat de puternic incat sa ma luminezi si pe mine. Iar eu voi fi mereu acolo pentru tine cand iti va fi mai greu...cand va fi noapte"

8 comentarii:

Anonim spunea...

Felicitari!

pretzeL spunea...

deci sa inteleg ca am scos-o la capat terminator style. Partea 2 mai buna ca partea 1 :D

(timide multumiri ;;) )

Kidha spunea...

Un picut incalcita, dar clar mai buna. Felicitari pentru ce i-ai facut Ioanei. :)

Cos spunea...

N-am inteles nimic.

pretzeL spunea...

frate...sunteti slabi! Nu sunteti gata pt haosul creativ care este mintea mea!

afrodita spunea...

clar:imi place enorm cum scrii,dar nu-mi pot permite sa imi inec fiecare tastatura.poate sunt doar un copil naiv,dar prefer ceva mai happy.asta nu inseamna ca nu e superba povestea,pt ca-mi place enorm,dar e atat de trista ca simt un nod in gat...bv

vertij spunea...

trist sau nu ...ceea ce scrie pretzel se revarsa din preaplinul sufletului sau :) un suflet mare,cu un caracter pe masura sper. se ascunde in spatele personajelor...se ascunde in joaca:)

c'est magnifique.

pretzeL spunea...

;;)

Trimiteți un comentariu

Ţineţi minte, ne plac mai mult comentariile favorabile.