joi, august 30, 2007

Glume de căcat.

Nici nu ştiu cum să încep. Deci, ştim cu toţii că Cătalin Botezatu e gay. Surpriza vine din partea ziarului CanCan, care a găsit pe undeva o înregistrare cu cearta dintre Cătă şi iubitul său de atunci, Daniel. Ce să mai tura-vura, dar să auzi cum un homosexual zice unui alt homosexual: "te iubesc de mă cac pe mine" este un post în sine.

Totuşi, ne-am putea întreba din ce cauză s-a destrămat relaţia celor doi. Poate pentru că Botezatu îşi exprima dragostea în momentele cele mai intime?

Senzaţional: cât eşti de trendy?

Observând afluenţa de fete atrase de romantismul exagerat al lui pretzeL precum o ceată de molii războinice asltând un bec, m-am hotărât să vă vin în ajutor, dragelor! Iată, sietch (în colaborare cu Cool Girl) îţi arată cât eşti de trendy, sexy, cool!!! Testul îl găsiţi aici, iar mai jos răspunsurile la care cele mai cool fete nu s-au gândit vreodată.

Care este cea mai mare greseala in materie de fashion. Sa porti haine care sunt:
Murdare.
Nu conteaza numai ce e la vedere, lenjeria e la fel de importanta. Ai prima ta intalnire cu un tip pe care ai pus ochii de secole. Lenjeria pe care o alegi este:
Lipsă. N-ai cum să nu-l cucereşti dacă scoţi leopardul la aer.
Cerceii rotunzi si mari sunt:
Rotunzi şi mari. Nimic de ascuns aici.
Esti la un mega-party si porti o pereche de pantofi super-cool. O ora mai tarziu trebuie sa fii la scoala. Ce faci?
Te culci cu tipul cu care-ai stat toată seara ca să te ducă acasă în braţe, chiuleşti de la şcoală, apoi te culci cu dirigintele ca să-ţi motiveze absenţele. Girl-power!
O sedinta de tuns, vopsit si aranjat la un salon bun in centrul orasului o sa te coste:
Nu ştiu, plăteşte Giany.
Lenjeria din plasa este:
Ineficientă. Vezi întrebarea numărul doi.
Doina Levintza este:
Femeie.

duminică, august 26, 2007

Oricare altul.

“…raurile au depasit cotele de alrma iar in baragan…”

Mereu m-au plictisit stirile. Ma intind lenes catre telecomanda. E vineri seara. Am o sticla de bere rece, sunt in boxeri si maieu si mai am un telefon pe silent undeva, care probabil vibreaza in draci. Maine am sa primesc multe injuraturi. Dar acum, acum e seara mea si doar a mea.

Afara ploua marunt si molcom. Vatul bate usor printre frunzele ingalbenite ale copacilor. Mai aud o masina care trece din cand in cand agitand linistea noptii si imprastiind stropii murdari dintr-o balta.

Soneria. Nu vreau sa raspund. Sigur nu ma intereseaza sau orice ar fi care m-ar interesa poate sa astepte. Persoana insista. Ma gandesc ca o fi un prieten care nu are ce face si deja a vazut luminile aprinse. Ce sa fac, nu pot sa fiu atat de magar. Ma ridic cu greu, ridic recepotorul si urmeaza un daaaaa? foarte prelung si taraganat.

-Eu sunt

Mi se inmoaie genunchii. Numai o persoana putea sa spuneeu sunt cu atata nonsalanta de parca ar spune cel mai banal lucru. Ceva ce auzi toata ziua, ceva ce iti poate spune oricine, capata atatea conotatii atunci cand cuvintele se rostogolesc incet si raspicat de pe buzele...ei. Ma adunsau ma bine zis incerc.

-Iimediat

Ma uit la mine. Sunt in ultimul hal, ciufulit, neras si nici nu stiu unde imi sunt papucii. Ma cuprind emotiile. Nu poate sa ma vada asa, nu poate sa imi faca asta. Pun pariu ca ea este mai mult decat perfecta. Ma indrept inspre usa. Ating clanta rece si parca imi ia ore intregi sa o apas, sa deschid usa incet…si sa o vad in fata portii. E perfecta, mai mult decat perfecta. Rade. Stie exact ce a facut.

-Ma lasi aici in ploaie? spuse ea facandu-se mica si clipind des

-Da! si trantesc usa. Un zambet imi incolteste in coltul gurii in timp ce ma sprinjin de zid si rasuflu. Parca o simt si pe ea zambind. Stie ca niciodata nu o sa ii fie usor, niciodata nu am sa fac pasul inapoi si nici de la ea nu ma astept la mai putin.

Se sprijina in sonerie. E hotarata. Imi tremura mainile. Deschid usa din nou si ma sprijin in umar abordand o privire inocenta.

-Stimate domn, dar sunteti chiar neobrazat. Sa tineti o domnisoara asa in ploaie!

-Draga domnisoara, am senzatia ca doriti sa va insinuati pe proprietatea mea, sper ca nu ma veti forta sa dau drumul la caini.

-Deschide-mi poarta mai narodule! Pana nu ma enervez!

Asta a fost semnalul. Stiu prea bine cand si unde sa ma opresc cu ea. Ii deschid. Fuge prin curte elegant si agil cu pantiofiorii ei micutzi. Topaie evitand baltile si se apropie de terasa. Zareste motocicleta intr-un colt in curte. Parca zaboveste o secunda. Este alta, mai mare, mai puternica, noua. Sigur, nu va putea sa o inlocuiasca pe prima niciodata. Parca simt cum ii este dor de ea, de mine. Poate isi aduce aminte cand veneam sa o iau de la facultatate. Cand mergeam aiurea pe strazi in toiul noptii doar noi doi, cand ne intalneam intamplator, ea fiind cu masina si o harjoneam la fiecare stop. Evident, nu mi-ar spune asta niciodata. Dar stiu. Nici eu nu i-as spune ca imi sta inima in loc cand o vad ocolind baltile din curtea mea. Ca imi este atat de dor de serile in care venea plangand la mine la usa, tocmai se certase cu ai ei. Si ii dadeam dreptate si ii injuram impreuna parintii despotici si nebuni, apoi adormea in bratele mele pe la 4 dimineata.

Se opreste in usa si se uita la mine parca neintraznind sa intre. Picaturi i se scurg usor pe obraji de pe parul ud. Hainele imbibate de apa atarna pe ea facand-o sa para si mai mica. Nu imi aduc aminte sa o fi tinut atat de mult afara. Zambeste din nou. Stie ca mi-am dat seama. Probabil ca i-a trebuit mult curaj. Ea a fost mereu mai curajoasa. Desi acum parca nici nu indrazneste sa se uite in ochii mei. Tasneste, nu mai are rabdare, buzele noastre aproape se ating, simt cum imi saruta obrazul si ma strange cat de tare poate ea in brate. Si acolo, la intrarea in holul meu, printre stropi de apa, frunze, vise destramate si sperante renascute, 1 an, 3 luni si 16 zile de tacere au disparut ca prin minune.

Trec secunde, minute, ore....clipe. Nu imi dau seama. Stau pe canapea si ma uit la ea cum imi umbla in frigider.

-Tipic...nu te-ai schimbat deloc. Are dreptate intr-un fel. Sunt acelasi. Cred ca si la 50 de ani va sti sa umble si cu ochii inchisi in frigiderul meu. Ma uit la pantofii ei 37 langa adidasii mei 44. O imagine care era odata atat de obisnuita, ma uit la ea ca la un vechi prieten, pe care nu l-am mai vazut demult si pe care nu ma pot abtine sa nu il studiez. Mi-ai lipsit vechi prieten.

-Nu ai pe nimeni nu?
Clipesc uimit.
-Fripturi, bere si 12 feluri de sosuri. Cum ziceam, nu ai pe nimeni nu? si ridica o spranceana iscoditoare.
Zambesc.
-Repede sa stii tu. Nu am pe nimeni care sa se isi tina mancarea la mine...na! si scot limba.
Nu e deloc satisfacuta de raspuns dar mereu am stiu sa o fac sa rada.
-Hmm...te-ai umflat la loc. Ce ai facut?
-Pai da...am avut timp liber in vremea asta. M-am apucat usor de sala.
-Foarte bine, erai urat inainte.
-HAH! Aparent nu indeajuns de urat pentru tine.
-Eu te-am avut cat ai fost bun! si scoase limba.
Izbucnim amandoi in ras.
-Auzi dar la tine isi tine cineva mancarea in frigider? Incerc sa ridic o spranceana dar nu am putut niciodata
-Of course!...o pauza dramatica in care eu nu zic nimic. E un mare alintat insa. Nu suporta mancarea rece.
-Aha. Alintat micutul. Ce dragut, pai bine. Hai ca mi-a facut placere...
-Termina gelozie. Stii si tu ca mereu a fost alintat si se uita la mine in speranta ca imi va trece ideea prin capatana seaca.
Rad...a 3-a oara in 30 de secunde.
-Hahaha, ce mai face rasfatatul. Speram sa mi-l lasi si mie odata cateva zile. Daca imi dai cosuletul in care doarme nici nu se prinde fraierul ca nu mai e la tine.
-Te rog! E mult mai destept de atat!
-Par ar trebui sa stiu ca doar eu...
Ma intrerupe brusc.
-Ia taci putin!
La televizor nu stiu ce stire. Nu mai aud nimic. Se lipeste de mine, se urca peste mine, apuca telecomanda, da mai tare. Ma imbat. Parfumul ei, parul atat de fin care imi mangaie pieptul. O urasc. O urasc. O urasc. Sta asa. Nici nu indraznesc sa suflu. Ca un explorator in fata celei mai frumose creaturi nedescoperite inca, isi tine respiratie de teama sa nu sperie visul vietii lui. O simt toata cum ma atinge si parca fiecare centimetru de piele ma arde sub mangaierea ei involuntara. O atingere atat de cunoscuta odata, o atingere numai a mea.

-Eh, nimic interesant si ma priveste in ochi, parca abia acum realizand ce a facut. Se trage inapoi si urmeaza o tacere. Ne uitam unul la altul. Ne-am schimbat, am crescut. Nu mai suntem doi copii.

Seara se scurge incet cu conversatie marunta. Ne spunem un milion de lucruri fara a spune nimic. Ne primim in ochi si ne dam amandoi seama la ce ne gandim, ce regretam. Dorinta ascunsa din spatele privirilor. Atatea amintiri. Mereu vei fi a mea...mereu voi fi al tau.

Trantesc sticla de perete si aproape izbucnesc in plans. Sunt atat de beat incat nu ma mai pot tine pe picioare. Ma prabusesc jumatete pe marginea canapelei si jumatate pe podea si imi sfarsesc noaptea intr-un urlet de durere. Vantul umfla perdelele si de pe masa rostogoleste o hartie mototolita cu atata ura incat abia se mai poate discerne ca ar fi purtat un mesaj vreodata. "Sunteti invitati la nunta lui Marius si....

-Dana Matei, il iei pe Marius Damian sa iti fie sotul tau, la bine si la rau, pana cand moartea va va desparti?
-....da

Nu am mai vazut-o niciodata...si poate ca nici nu mi-am mai dorit.


joi, august 23, 2007

Tibia şi peremeul.

După ce toată noaptea ungurii şi-au scos ochii cu ţiganii, apoi i-au bătut jandarmii români pe toţi, iată o colecţie de bancuri de pe forumul Tribunului. Ca să vezi, sunt despre maghiari.

Clic aici!

duminică, august 19, 2007

Demn ze germans.

Scriere de duminică după-amiază.

Mi-am dat seama din ce cauză nu-mi plac mie maşinile nemţeşti. Adică, trecem peste faptul că oricine are tenul închis, burtă, trei cefe şi un CD cu Sorinel Puştiul de Aur trebuie să conducă un bemveu' sau un merţan. Trecem peste faptul că probabil au cele mai bune motorizări şi cea mai tare, să moară mă-sa tehnică. Nici nu vreau să menţionez că te ţin o viaţă de om şi dupa zece ani încă n-ai schimbat nici o piesă la o maşină germană.

Designer-ii germani nu ştiu decât două posibilităţi în desenatul unei maşini: serios sau agresiv. Fie că ne place sau nu, autoturismele ariene sunt fie mai serioase decât un austriac cu un băţ înfipt în locuri dosite, fie mai agresive decât un viking celibatar. Cum încă nu am o familie şi un post de conducere într-o corporaţie, parcă nu-mi vine să mă urc într-o limuzină. De asemenea, sunt suficient de sigur pe masculinitatea din dotare ca să nu-mi iau o maşină agresivă sau un SUV cu motor de curse. Ce rămâne de făcut? Simplu, îmi iau o maşinuţă care să stârnească adjectivele haios şi frumoasă.

Aşa că, Demn ze germans, buy ze orijinel!

marți, august 14, 2007

Parlamentări.

Transparenţa instituţiilor statului ne conferă stenogramele şedinţelor din Parlament. Mai jos, fragmente din stenograma Senatului din 25 iunie 2007, fix înainte de vacanţă.

Văcă:
(...) stimate colege şi stimaţi colegi, înainte de a intra pe amendament ca să-l supun votului, avem o propunere - domnule senator Frunda, am înţeles bine? - de respingere.
Frunda (din sală):
Da.
Văcă:
(...) Doamna senator Norica Nicolai, vă rog eu foarte mult. Şi reprezentantul Guvernului, vă rog să treceţi la locul dumneavoastră. Vă rog foarte mult. Domnule senator Verestoy, daţi-ne o mână de ajutor. Vă spun eu, terminăm mai repede şi puteţi sta de vorbă cu colegul.
Verestoy:
Nu deranjăm cu nimic.
Văcă:
Nu, dar nu e... să stea cu spatele la prezidiu nu prea este frumos. Vă rog foarte mult. (...) Domnul senator Gheorghe Funar, microfonul nr.8.
Funar:
Mulţumesc, domnule preşedinte.
Anexa nr.1 are 8 amendamente admise. Pardon, în total 10 amendamente. Iniţiatorii, la aproape toate dintre cele admise la comisie, suntem împotriva lor, cu excepţia punctului 9. Şi v-aş ruga, domnule preşedinte, să le supuneţi la vot pe fiecare separat. Mulţumesc.
Văcă:
Cred că aţi devenit optimist după primul vot, prea optimist. Bine. Supun votului dumneavoastră amendamentul acceptat de comisie de la poziţia 3. Numai o secundă. Vă rog să votaţi. (...)
Din sală:
Ce anume votăm? Raportul?
Văcă:
Nu raportul, amendamentele admise, asta supunem la vot. (...) Amendamentul de la poziţia 6, se solicită să se păstreze amendamentul propus de iniţiator, comisia propune eliminarea, deci votând nu, sunteţi de acord cu comisia. Vă rog să votaţi. (...)
V. Dinescu:
Domnule preşedinte, dumneavoastră aţi spus adineauri o chestiune pe care, poate din vina mea, eu nu o înţeleg. Aţi spus: "comisia propune eliminarea" şi, votând nu, suntem de acord cu eliminarea? Suntem de acord cu comisia? Cum să fim de acord? Votând nu, votăm împotriva amendamentului, care este al comisiei, dar este de eliminare.
Văcă:
Eu cred că nu aţi înţeles.
V. Dinescu:
Luăm stenograma, că e la îndemână.
Văcă:
Pe stenogramă, eu v-am spus: votând nu, sunteţi de acord cu comisia, votând da, sunteţi de acord cu domnul senator Funar, care a intervenit şi a cerut să se păstreze punctul de vedere iniţial. (discuţii în sală)
V. Dinescu:
Domnule preşedinte, nu este bine.
Văcă:
Dar nu este suficient de clar? Dacă am explicat votul, nu este suficient de clar? Da, înseamnă de acord cu iniţiatorii. Nu, de acord cu comisia. Dacă explicam greşit, era o treabă.
V. Dinescu:
Nu e bine nici acum, domnule preşedinte.
Văcă:
Deci, am propus textul domnului senator Funar, votat cu da. Puteam să pun şi invers, de acord cu dumneavoastră. (discuţii în sală)
V. Dinescu:
Dar nu se înţelege, domnule preşedinte.
Văcă:
(...) Stimate coleg, când veţi fi preşedinte, daţi dumneavoastră explicaţii. Vă rog să luaţi loc! Vă doresc succes!

Orice comentarii sunt de prisos. Iată şi textul complet al şedinţei menţionate.

luni, august 13, 2007

Trenule, maşină mică.

Din motive independente de dorinţa mea, am fost nevoit să călătoresc cu trenul. O experienţă unică în viaţă. Spun "unică" pentru că vă promit, e ultima oară când mă mai urc într-un CFR.

Totul a început în Mangalia, unde am aflat pe pielea-mi proprie că pentru a beneficia de faimoasa reducere pentru studenţi am nevoie de încă 25 de acte doveditoare pe lângă carnetul de student parafat, ştampilat şi parfumat. Nu-i nimic, îmi spun, n-o fi foc să plătesc biletul întreg până la Bucureşti. Apoi constat că programul de calculator care conferă locuri călătorilor are cel puţin un generator de numere aleatoare - persoana din faţa mea primeşte loc prin vagonul doi, iar eu prin vagonul nouă. Aş fi vrut să stăm împreună până la Medgidia unde cobora ea.

Bum! Şocul cel mare apare când mă uit la "Sosire" pe bilet - 22.30. În condiţiile în care plecam din Mangalia la 15.00 - da, şapte ore şi jumătate până la Bucureşti (timp în care aş fi putut străbate lejer câteva ţari...pe jos!). Lasă, nu-i nimic, îmi spun, măcar să mă bucur de companie până la Medgidia, hotărâm să ne urcăm în vagonul doi. Vine trenul. Mă uit pe vagonul din faţa mea şi văd un "2" scris mare şi sub el "Locurile 98-130". Arunc un ochi pe bilet - "Vagonul 2, loc 106". Norocos din partea mea! Nimic mai greşit. Doi-ul desenat pe vagon reprezenta clasa şi am aflat ulterior că toate vagoanele au aceleaşi locuri disponibile, adică de la 98 la 130.

În sfârşit, cu 30 de minute întârziere începe să se mişte şi trenul. Despre călătorie nici nu prea am ce vă spune, decât că probabil scaunele sunt studiate să fie cât mai puţin confortabile posibil, nu cumva să adoarmă călătoru'. Dacă mai ai şi norocul meu să nimereşti alături de un grup de tineri pasionaţi de manele (şi în ţara lui Guţă nu e foarte dificil să ţi se întâmple asta), tabloul este complet.

Nu mai am de adăugat decât că trenul nu era "rapid" nici în cele mai erotice închipuiri ale conductorului pentru că dacă se mişca mai încet mergea înapoi, spre mare. Băăăăi, CFR! Dacă vroiam să merg cu personalul şi să fac şapte ore până acasă nu mai dădeam 50 de lei pe bilet, cretinilor!

Banii înapoi!

sâmbătă, august 11, 2007

Time is of the essence.

Ca să închei seria de estrogen în cuvinte a tovarăşului Covrigel (dragă, fanii aşteaptă prima povestire cu inorogi şi curcubee), vă voi povesti despre un club nou din frumoasa capitală. Pe numele său Clocks, este aşezat pe Calea Moşilor 138 şi s-a deschis aseară. E mic la stat, dar mare la sfat şi cu sonorizare decentă. Preţurile sunt aşa-şi-aşa, iar muzica este tare dă tot (B52-style, pentru cunoscători). Aştept pozele de la tovarăşa Alexandra ca să vadă toată lumea că n-avem nimic de ascuns şi ca să citiţi distracţia pe feţele oamenilor.

Deci, lăsaţi discoteca sătească (în timpul zilei cămin cultural şi cinematograf) şi haidem cu toţii în Clocks.

luni, august 06, 2007

Pana cand moartea ne va desparti (II)

Statea tacut in copacul pe care il alese de ieri. Era inmarmurit. Privea mut la carnagiul din fata lui, ascuns de foliaj, o pereche de ochi vii, tineri, neobisnuiti cu asemenea imagini. Se uita la prietenul ce ii statea alaturi. Ranjea ca un tampit. Ii placea, iar el…el era complet dezgustat.
Isi aduse aminte vorbele tatalui cand ii dadu arcul sau. “Fiule, aceasta arma are puterea sa curme un mare destin, dar nu singura. Sper sa fii mai barbat decat mine si sa stii sa o folosesti”.

-Trezeste-te mai prostule! Ti-ai ales tinta?
Se destepta. Incepu sa clipeasca repede.
-Da, gata, lasa-ma….nu sunt intr-o graba sa incep sa ucid.
-Hai pana nu ne pierdem pozitia. Uite, deja am luat 4 fraieri. Hihihi…hai ca pierzi pariul. O sa fie plin de sageti albastre azi!

Era uimit cum la cei 19 ani ai lor puteau vorbi atat de usor de moarte, de moartea provocate de ei. Se facu mic. Se lasa si mai jos. Il vazuse! Mandru, mare, falnic, in fruntea ostilor, neinfricat. El era tinta lui. Pe un cal alb, armura aproape orbitoare. Atata curaj, atata bravura. Te aplaud in mintea mea. Dar tot iti voi lua viata.

Se gandi. Clar este cea mai buna tinta. Trebuie sa fie chiar regele. Atinse usor varful sagetii in timp ce o punea in arc. Era atat de ascutita incat ii dadu sangele. Foarte bine, asa trebuiau sa si fie. Tintele importante au mereu armura cea mai groasa, doar nu le ascutise toata noaptea degeaba. Auzi cum aproape pocneste sfoara arcului, muschii sai tineri se incordara. Atata pacat sa iei o viata. Isi aduse aminte de prima vanatoare alaturi de tatal sau. Nu a putut sa doarma toata noaptea. Mama si surorile lui il laudasera. Va fi un vanator bun, va putea sa aiba grija de familie. Sunt mandru de tine! Da, dar eu ce cred despre asta?

Slabiciune, slabiciune! Isi scutura capul. Slabiciune! Calaretul gonea ca un torent in mijlocul luptei impartind moarte in stanga si in dreapta. Nici scut nu are, se gandi. E nebun! Sau e neinfricat. Sau e una si aceeasi. Ochii i se aprinsera, sticlind de dincolo de adapostul frunzelor. Cam 300 de metri. Ii tinti umarul drept asa cum invatase, ca in goana sa sa ajunga in partea stanga, in inima. Trase! Auzi cum sageata suiera si se uita la penele rosii cum se unduiau in vant…sageata lui…atatea vise mergeau odata cu ea…atatea sperante…odata cu ea mergea si el. Adio calaretule!

In prima linie mereu. Hai! Hadeti toti odata! Acum! Cavalerii se aruncara din nou inainte. Animale nechezand, sabii zanganind, armuri trosnind…si tacut, vieti pierind. Trebuie sa spargem liniile, sa ajungem in mijlocul lor. Acum! Pentru a 13-a oara cavaleria grea impinse liniile inamice. Andrei se misca fulgerator, nici scut nu avea, pentru a putea struni calul mai bine. Armura sa stralucitoare era precum un far. Toata armata regelui era cu ochii pe el. Andrei avansa, avansau si eu. Andrei se oprea, se opreau si ei.

Auzi un suierat si apoi privi cerul. Era atat de frumos. Parca nu il mai vazuse niciodata. Norii alergau jucausi…ploaia ii mangaia usor fata…se gandi “ce pacat ca nu e senin, Ioanei i-ar fi placut”. Cazu parca, ca prin vis. Se izbi de pamant si ii zbura casca de pe cap. Parul sau lung si negru i se prelingea pe fata in timp ce un suvoi de sange cald si aproape negru ii siroia pe gat. Sabia vajai in aer in timp ce se invartea, calul necheza si se ridica in doua picioare si totul parca se misca cu incetinitorul. Pene rosii zburau ratacite undeva deasupra umarul sau stang.

“Capitanul e jos….capitanul e jos” incepura cavalerii sa zbiere! Stransera randurile in jurul lui facand un cerc cu armele indreptate inspre inamic. “Capitane! Sunteti bine?” “Da…nu va opriti, nu e nimic. Trebuie ca continuam ce am inceput, acum cat avem sansa de partea noastra! Trebuie!”…si in gandul lui “trebuie sa ajung la Ioana trebuie…trebuie!”

Nimeni nu indraznea sa ii atace pe cavalerii pusi incerc. Parca simtind ca ce se intampla acolo este dincolo de ei, simpli muritori. Sau din frica, sau din respect. In acel loc, confruntarea dintre viata si moartea luase o pauza. In mijlocul furtunii, Andrei avea liniste.

Corpul I se infiora la fiecare atinge. O ingretosa numai gandul. Fata ii pulsa de la atatea lovituri si printre lacrimi abia putea sa il mai vada. Pentru a 13-a oara incerca sa scape din stransoarea lui dar puterile o parasisera. Incerca sa strige, dar vocea ei pieri intr-un scancet ragusit.
-Termina! Daca te mai lovesc mult nici nu mai imi va ramane nimic de savurat. Rase cu pofta.
Ioana nu mai avea puterea sa mai spuna nimic. Nu mai exista cuvant pe care sa il adreseze, amenintare, rugaminte. Simtea cum se urca pe ea. Innebunise de frica. Andrei. Andrei…unde esti?

Ioana. Ioana unde esti?
-Delireaza. A pierdut prea mult sange. Trebuie sa ii scoatem sageata. Noroc ca nu i-a atins inima.
-Capitane…s-ar putea sa doara. Sunteti pregatit?
-Stai linisitit…nu mai este aici cu noi.

Mainele lui reci I se plimbau pe corp. Un corp pe care el il stia atat de bine. Ii stia fiecare unduire, fiecare cuta a pielii. Un corp si un suflet care ii fusesere inchinate lui erau acum desacrate. Incerca sa il mai indeparteze odata. Nu reusi nici macar sa il clinteasca. Il trase de haine. Il lovi in spate. Nimic. Deodata il simti. Rece, mai rece chiar decat trupul lui. Se sperie prima oara. Nici nu stia ce sa faca. Era chiar acolo jos, la spate, aproape de catarama lui. Atat de aproape. Eduard gafaia ca un animal infometat in timp ce incepea sa se infrupte din prada mult visata. Trase usor si tacut de maner. Vazu aproape fericita cum scanteia lama in lumina focului din semineu. Speranta! Se gandi o secunda. Solutia! Aproaze ezita. Scaparea! Infipse lama adanc…cu putere, fara nici cea mai mica urma de remuscare. Cutitul intra aproape pana la maner in carnea fina iar sangele nu intarzie sa tansneasca pe langa metalul rece inecandu-i stralucirea. Se uita in ochii lui. Ii cauta privirea. Pentru prima oara in aceasta seara avu puterea sa il priveasca. Eduard era inmarmurit cu gura intredeschisa. Se dadu de pe ea jos impleticindu-se. Prin privirea stupefiata se putu vedea cand imediat il fulgera un gand. Duse mana la spate si vazu ca ii lipseste cutitul. Ironia sortii, cutitul de la Andrei. Cand amandoi se facura cavaleri. Simbolul curajului, barbatiei, moralitatii si camaraderiei. Legati pe viata prin taisul metalului.

II scoase lui Andrei cutitul de la spate. Taiara sageata in jumate. Apoi se apucara sa o impinga prin partea cealalta. Pielea desupra omoplatului se innegri si in scurt timp pocni lasand sa se vada un varf metalic sangeriu. Apoi rana fu curatata si bandajata. Andrei statea palid, cu privirea pierduta si cu medalionul in forma de luna strans in mana, neschitand nici cel mai mic gest.
-E mort?
-Fizic nu. Se va face bine. E puternic. Insa mintea. Cred ca a facut un soc. Dar nu inteleg de ce? Nu e prima lui rana. Spuse asta in timp ce amandoi privira corpul sau tanar brazdat de numeroase taieturi, rani, lovituri si arsuri.
-Chiar nu inteleg. Ceva s-a rupt in el. Ceva s-a intamplat undeva.

Masa nu intarzia sa se umple de sange. Eduard timp de 1 minut nu spuse nimic si reusi sa stea in picioare. Cazu in genunchi. Ioana se ridica cu greu. “Iesi… afara…nu pe tine vreau sa te vad…acum”

Fara nici o vorba se supuse. Tranti usa si la fel cum veni se pierdu in noapte. Ioana reusi sa se tarasaca pana in pat. Nu simtea in mod explicit durerea. Se simtea doar vlaguita. Simtea cum viata se scurge din ea. Incepu sa planga. Pentru a mia oara in aceasta seara dar mai adevarat ca niciodata. Nu regreta ce a facut. Stia ca e singura solutie. Ea nu ar mai fi putut sa fie pentru Andrei niciodata asa cum si-ar fi dorit. Regreta ca nu o sa il mai vada, nu o sa il mai simta. Aveau atatea planuri. Atatea dorinte. Toate s-au curmat prin gestul necugetat cand a deschis usa. Ar fi dat orice sa poate schimba asta, sau ceva, orice. Ar fi dar orice sa isi mai poate vedea iubitul macar odata cat mai era pe aceasta lume. Deziluzia si hohotele de plans o napadira in timp ce privirea i se stingea. Muri cu medalionul in forma de soare in mana. Adio iubito!

Se trezi aproape sarind din pat.

-Usor capitane Andrei. Nu sunteti inca pregatit pentru asa ceva.
-Medic, ce s-a intamplat, unde sunt? Razele soarelui intrau discret printre crapaturile cortulul. De afara se auzeau pasarile cirpind, caii frematand, rasete si voie buna.

-Pai, sa o luam usurel. Dumneavostra sunteti aici inconstient cam de 10 zile. Intre timp noi am castigat lupta. De fapt erau castigate cam din prima zi. Am mai ramas mici grupari care au fost mai greu de gasit decat de invins. Iarasi ati salvat situatia cu cavalerii capitane. Si sa nu uitam cum ati…
-Excelent! Ma bucur sa aud asta! Acum intrebarea mea este de ce nu am plecat acasa?
-Pai marea majoritate au plecat capitane. Doar cavalerii dumneavoastra au refuzat sa plece si inca niste trupe. Restul sunt pe drum de cateva zile bune.
-Foarte bine! Calul meu? spuse Andrei ridicandu-se din pat nelasand chipul sa ii tradeze durerile incredibile.
-Dar capitane, spuse tanarul doctor razand, nu sunteti in stare nici sa mergeti. Cum sa calariti calul pana…
-Aha, uite-l. Il vad. Pare bine hranit si odihnit, zambi el. Tu tinere. Sa ma cauti la cetate. Trebuie sa iti multumesc pentru ca mi-ai salvat viata. Am atatea pentru care sa traiesc! si privirea i se lumina.
-Capitane va multumesc dar…capitane? Andrei deja nu mai auzea decat numele iubitei. “Ioana, iarta-ma…vin…vin acum”

-Unde este Doamna mea?
-Sire…stiti. Andrei parea desprins din alta lume. Parul sau negru ravasit, privirea surda, bandajul de pe umar imbibat de sange. Ce sa stiu? De ce nu mi-a iesit in intampinare. Si de ce gradina este asa paraginita? Lipsesc 1 luna si asta se intampla, rase el sec. Sa am eu o discutie cu ea si privirea iarasi i se pierdu la gandul ei.
-Sire…nu a iesit nimeni sa va intampine. Pentru ca nu mai este.
-Unde a plecat.
-Sire…nu a plecat nicaieri…doamna Ioana a murit.

Se uita la cer. Era senin Asa cum i-ar fi placut ei. Mangaia iarba cu mana. Era atat de fina. Simti mirosul florilor si bazaitul bondarilor. Totul era atat de plin de viata…

…Mort? E mort?
-Tu ce crezi? Auzi pasii care se apropiara.
-Ia uite ce armura are? Asta cred ca a fost cineva. Pacat ca are o gaura.
-Ma rog…haide sa luam ce ne trebuie si sa lasam vulturii sa isi faca treaba.
-Ce cutit dragut are…aha…ce scrie pe el, Eduard te cheama huh? Ei bine Eduard nu prea ai avut noroc astazi, si incepu sa rada prosteste. Celalalt nu ii impartasi entuziasmul.
-Vezi ca eu l-am luat? si ochii ii sticlira in timp ce si el incepu sa zambeasca.
-Eh…bravo tie.
Pene rosii zburau ratacite undeva deasupra umarului sau stang.

Simtea ura cum ii fierbea sangele. Slabise, nu mai era copil, nu mai era tanar, nu mai avea remuscari. Razbunarea era hrana lui. Da, acum avea grija de familie. Avea grija ca inamicul sa sufere cat mai mult in numele lor. Statea in copac cum facea mereu cand era de paza. Inca ii multumea lui Dumnezeu ca a reusit sa scape. In ultimile zile de lupta cavalerii parca innebunisera. Nu vazuse atata lipsa de mila, atata ura in privirea unui om vreodata…pana cand isi vazu privirea lui acum. Imaginea familiei sale ii alimenta focul urii. Nu vor uita…nu voi uita niciodata ce i-au facut. Stranse mai tare arcul…unica sa mostenire. Sfoara era in tensiune si sagetile ascutite asa cum ii placeau. Se uita la amicul de alaturi. Si el scapase. Incerca cu stangacie sa isi scrie numele in scoarta copacului. Prostul ranjea si nici nu isi dadu seama ca gresise o litera.

Se facu mic. Se lasa si mai jos. Il vazuse! Era mic, marunt, abia se distingea prin iarba deasa. Mergea incet si aplecat cu sabia scoasa. Armura murdara il facea abia descifrabil si nici scut nu avea.
-Asta-i al meu si puse o sageata cu pene albastre in arc. Trase. Rata cu putin. Soldatul din fata lor nici nu se clinti, mergand incet tot inainte. Pusera amandoi cate o sageata, una rosie si una albastra si trasera.Ii tinti umarul drept asa cum facuse de mii de ori ca in mers sa ajunga in partea stanga, in inima. Soldatul cazu secerat la pamant.

Auzi un suierat. Nici macar nu tresari. Vechile instincte de luptator erau de mult uitate. Spera doar sa nu ii astepte mult, deja il ratasera odata. Aha…nu se lasara asteptati. Mai incercara odata si erau doi. Ii si vazu de unde trag. Unul nu se ascunsese prea bine. Auzi cum armura este despicata de varful ascutit al sagetii. Aaah..dulce eliberare. Il lovira drept in inima, langa o rana mai veche. Dar acum nu mai era nimic acolo, doar un loc gol. Cea mai urata cicatrice a celei mai dulci amintiri.


"...luna pentru tine Andrei. Eu voi reusi mereu sa alung cele mai negre ganduri ale tale, voi reusi sa luminez cea mai neagra noapte. Dar am nevoie de tine, tu vei fi soarele meu, tu vei straluci atat de puternic incat sa ma luminezi si pe mine. Iar eu voi fi mereu acolo pentru tine cand iti va fi mai greu...cand va fi noapte"