marți, iulie 31, 2007

Pana cand moartea ne va desparti.

Fulgerul care brazda cerul sperie calul.

-Hooo batrane...hooo. Ai vazut tu mai rele la viata ta.

Calul fremata usor. Copitele i se adanceau in noroiul gros si incerca cu greu sa stea locul. Andrei il mai linisti mangaindu-l.
Ploua marunt si il uda pana la os. Armura ii era greoaie si umeda. Atinse usor manerul rece al sabiei. Ar fi vrut sa ii simta taisul. Sa se linsteasca. Sa o vada gata sa mai ia inca multe vieti. Sa stie ca este la fel de pregatita ca si el.

Se uita in zare. Le putea vedea focurile si steagurile. Erau atat de multi. Atat de multi incat nu crezuse vreodata ca intr-un loc se pot strange atatia soldati. Si toti doreau sa il omoare. Toti doreau sa ii ia viata. Era singur impotriva tuturor... Se scutura cand realiza ca strangea manerul sabie atat de tare incat il durea.

Intoarse incet calul in timp ce isi schimba expresia fetei. Un zambet ii incolti in coltul gurii.

-Mai are rost...?

Se auzi un raset general si un clinchet de arme. Divizia regelui de cavalerie grea isi privea capitanul.

-Ostasi! tuna Andrei. Se auzita 2000 de arme care lovira 2000 de scuturi in acelasi timp. Am trecut prin multe impreuna, prea multe ( rasete iarasi). Sincer as vrea sa nu va mai vad fetele o vreme. Dar iata-ne din nou aici. Din nou fata in fata cu inamicul. Nu are nume, nu are chip. Sau el se intoarce acasa sau noi. Eu zic ca noi sa fim cei care maine ne strangem nevestele si copii in brate! Nu lasati pe nimeni in viata, nu luati prizonieri, nu arati mila. O buruiana trebuie starpita pana la radacina!

Soldatii isi lovira din nou scuturile urmand imediat 3 urale scurte. Nu erau foarte entuziasti, dar Andrei stia ca sunt cei mai buni pana la ultimul. Era prea mult, vazusera prea multa moarte, prea multa mizerie, prea multa umilinta si tristete. Inamici insangerati, cazuti si cerisind mila, regi care pana ieri se credeau stapanii lumii, plangand si pupand potcoava calului in timp ce se rugau sa fie crutati. Lucrurile astea te marcheaza iar Andrei nu facea exceptie. Ii fulgera prin minte chipul Ioanei. Era singurul lucru care il tinea intreg spiritual. Ioana, atat de mica si inocenta, cu sufletul neintinat si atat de pur, reusea mereu sa ii spele sangele si moartea din suflet.

-Cum sunt?
-Maria ta....sunt...sunt preagatiti, stiti asta, dar ar vrea acasa. Ca si mine Maria ta.
-Stiu asta dragul meu Andrei, dar cat acesti caini cotropitori ne vor ameninta nu vom avea pace. Iar Eduard....Eduard inca nu a venit timpul lui. Iar eu trebuie sa imi stiu tara linistita. Nu mai am multi ani.
-Printul Eduard va un rege foarte bun.
-Ma rog in fiecare zi la Dumnezeu Andrei...si imi este ciuda iti spun...ciuda...
-De ce Maria ta?
-Pentru ca Eduard nu este mai mult....mai mult ca tine Andrei.
Andrei ramase tacut. Stai ca nu exista raspuns la ceea ce auzise.
- Sa ne pregatim Maria ta.
- Da...sa ne preagatim, spusele regele cu o privere pierduta. Moartea va avea de lucru in aceasta seara. Sa nu o lasam sa astepte.



Fulgerul care brazda cerul sperie calul.

-Calmeaza-te dobitoaca!

Eduard ii trase una cu hamurile.
Galopul calului rasuna pe strazile pietruite ale orasului in timp ce ploaia marunta ropotea pe acoperisurile caselor. Infasurat in mantia sa rosie calaretul se topea in noaptea gonind catre o destinatie precisa. Doar ochii ii sticleau printre picaturile de apa.

Ajunse la un grajd frumos si ingrijit. Lega animalul sa isi traga sufletul dupa goana, iar cu pasi marunti si apasati se indrepta inspre o casa. Lovi usa cu putere, parca nemaiavand rabdare, parca mistiuit de o boala anume trebuia sa isi gaseasca leacul acum.

Ioana se ruga. Se ruga asa cum se rugase in ultimii 8 ani mereu.

-Domne! Te rog ai grija de Andrei. Si iarta-l pentru vietile pe care le va lua astazi. Fa ca sabia lui sa fie cea mai ascutita in aceasta seara. Privirea lui cea mai agera si bratul sau cel mai puternic. Si te rog Doamne sa il aduci acasa pe Andrei sa...nu apuca sa isi termine rugaciunea. Auzi niste lovituri puternice in usa. Ii tresari inima...Andrei...


...declansa atacul! Era mereu primul. Mereu cu gandul de a termina mai repede. Mereu cu gandul sa ajunga acasa. Mereu cu gandul la Ioana. "Te rog Doamne ai grija de Ioana. Si iarta-ma pentru vietile pe care le voi lua astazi. Fa ca sabia mea sa fie cea mai ascutita in aceasta seara. Privirea mea cea mai agera si bratul meu cel mai puternic. Si te rog Doamne sa ma aduci acasa la Ioana sa...nu apuca sa isi termina rugaciunea. O sageata ii suiera pe langa el. Auzi, mai mult cu mintea decat cu urechile, sunetul a mii de arcuri incordandu-se. Cu un ultim gest inainte de inclestarea sabiilor isi saruta micul medalion in forma de luna de la incheietura.

Ioana isi stranse tare medalionul in forma de soare de la gat. Nu putea sa creada ca Andrei venise mai devreme de pe campul de lupta. Era numai zambet. Andrei al ei. Se intorase. Nevatamat. Obosit. Va avea atat grija de el. Andrei al ei.

Deschise usa si inima ii ingheta.
-Printe Eduard si dadu se se aplece.
-Termina cu prostiile Ioana. Si o prinse usor de barbie sa o ridice parca vrand sa o sarute.
-Eduard, Andrei nu este aici. Este pe campul...
-Nu fi prostuta Ioana. Stiu exact unde este capitanul de cavalerie al tatalui meu! Nu pe el am venit sa il vad.
-Atunci nu mai este pe nimeni pe care ai putea sa vezi aici...printe Eduard! si dadu se inchida usa. El puse gheta sa scumpa in usa si armura imaculata ii straluci in timp ce intinse bratul si o impinse pe Ioana.
- In seara asta vei fi a mea Ioana. Oricare va fi pretul!
-Nu inteleg, cum adica.
-Te rog sa terminam aceasta sarada prosteasca. Stii bine ca din copilarie trebuia sa fii a mea.
Ioana inceput sa dea inapoi cu pasi la inceput timizi iar apoi din ce in ce mai repede. Se dadu dupa un scaun. Eduard il dadu de perete cu un singura lovitura.
-Ioanaaaaa....nu ma enerva!
-Eduard cum poti face asa ceva. Nu vei scapa niciodata. Nu ai cum.
-Sa scap de ce? Hahaha! Ai uitat, sunt printul Eduard.
Ioana ajunse in coltul camerei. Nu mai avea unde sa se duca. Ochii lui scaparau foc, mainile ii erau incordate, respira greoi in timp ce se apropia de prada mult dorita. Isi dadu jos armura si o prinse pe Ioana de maini. Ea incepus sa se zbate zadarnic in timp ce o tranti pe masa
-Esti un las...esti doar un las nenorocit. Andrei te-ar omoara dintr-o lovitura....daca....daca nu ar fi pe campul de lupta in locul tau lasule!
-Hai sa nu stricam un moment asa de magic draga mea. Relaxeaza-te, poate chiar o sa iti placa.
-NICIODATA, urla ea
-Am zis sa te relaxezi, spuse Eduard in timp ce ii tras doua palme puternice. De ce nu putem sa ne intelegem? Cu un gest rapid si sigur ii rupse bluza. Ioana cedase. Nu il putea privi in ochi. Isi strangea medalionul soare de la gat...mintea ei nu mai era aici.


***

vineri, iulie 13, 2007

Până când plictiseala ne va aduce împreună!

Sunt bolnav. Nu de iubire, aşa cum este Covrigel, ci îmi este rău fizic. Am făcut insolaţie (da, cine-ar fi bănuit că statul la soare la 40 de grade dăunează grav sănatăţii, alături de fumat, băuturile alcoolice şi excesul de dulciuri sau grăsimi?). În acest punct al povestirii, jumătate dintre cititori se întreabă de ce am revenit (din plictiseală şi frustrare, evident), iar cealaltă jumătate îşi spun că "aşa-i trebuie, dacă e dobitoc şi a stat la soare pe căldura asta". Dar nu este vina mea! În mult-prea-minunata mea facultate (Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, arză-o-ar focul s-o arză) se face practică. Nu, nu cum e în celelalte facultăţi, adică doar să-ţi iei o adeverinţă de la vreo firmă unde are tata pile, ci se face pe bune, cu prezenţă şi examen şi tot tacâmul. O intenţie lăudabilă, de altfel, dar complet cretin şi idiot implementată.

Cretin şi idot implementată pentru că folosim aparate mai în vârstă decât studenţii şi unii dintre profesori şi pentru că afară sunt 40 de grade, iar preaiubiţii conducători de practică sunt mai inflexibili decât Stephen Hawking pe ringul de dans. Trebuie să stăm să frecăm menta între opt dimineaţa şi ora paisprezece într-un loc în care nu există decât un petic de umbră care este ocupat, din păcate, de câini pe care nu-i bine să-i deranjezi. Deşi absolut toată lumea începând cu decanul şi terminând cu ultimul restanţier ştie că, oricum, măsurătorile vor fi măsuluite noi trebuie să o frecăm aiurea prin soare doar ca să ne facem că facem.

Colac peste pupăză, ieri, imediat după ce-mi vomasem marea parte a intestinelor şi deliram sub febră mare, mă uit la televizor şi văd că Băsescu a făcut de rahat sistemul de învăţământ. De-abia ce mă simţeam şi eu mai bine auzind termeni ca "ineficient" şi "mediocru" când apar tot felul de indivizi (in special tot felul de profesori imbecili de pe la licee) care spun că nu, nu se poate aşa ceva, că ce sistem bun avem noi şi câte rezultate internaţionale au elevii pe la olimpiade. Băi! Să fie foarte clar, în timp ce 20 de copii geniali iau tot felul de medalii pe la Balcaniade şi Olimpiade Internaţionale, ceilalţi 4 milioane copiază pe rupte, dau şpagă şi tocesc noţiuni inutile, pierzându-şi ani buni din viaţă ca să facă pe plac unor fosile comuniste de profesori. Ştiu pentru că am făcut-o şi o fac în continuare. De fapt, acum am o pauză până luni, că am făcut insolaţie mimând învăţământul european.