duminică, martie 26, 2006

Vorbitor în numele conştiinţei

Sunt obosit, gândi Soldatul. Simplitatea afirmaţiei trăda profunzimea adevărului din ea: era obosit şi o simţea în fiecare fibră a corpului. Cu toate acestea, nu putea dormi. În liniştea mormântală ştia că undeva acolo, după tranşeu, e pândit de inamici. Îi simţea apropiindu-se şi venind tot mai mulţi, întotdeauna mai mulţi şi mai bine pregătiţi. Cel mai puternic duşman al Umanităţii venea întotdeauna sub altă formă: la început au fost nişte monştri diformi, cu gheare şi colţi ascuţiţi, apoi nişte făpturi diafane, ce păreau fără apărare, apoi în alte şi alte forme. Fiecare combatant îi vedea altfel, şi după fiecare atac respins veneau în altă înfăţişare. De aceea, oamenii i-au numit Năluci.

Până când or să apară ca nişte stafii şi noi n-o să le mai putem împuşca. Precum nişte gânduri.. Cu mâna încleştată pe armă, Soldatul realiza ca aceasta poate fi ultima sa noapte. Am evitat prea des inevitabilul. Într-o zi vor lua o formă la care n-o să ştiu să mă adaptez şi atunci va fi sfârşitul. "Eviţi inevitabilul", aşa mi-a spus. Cât timp a trecut de-atunci? O lună, un an, o viaţă? Eram în cafeneaua aia de pe colţ când mi-a spus-o... Deşi în jurul său mirosea a moarte, creierul Soldatului reproduse aroma părului ei şi atingerea atât de caldă...În acelaşi timp, conştientiză ceva. Văzu un tren mergând prin noapte, apropiindu-se, tot mai mult, tot mai repede, inevitabil şi la fel de sigur ca oţelul armei pe care-şi încleştase mâinile. Trenul acesta vine pentru mine, e un expres şi nu se va opri până nu mă va ajunge. Oare au reuşit Nălucile să se transforme în gânduri? Sau în trenuri?
Trecuseră mai bine de două luni de când îşi văzuse ultimul coleg căzând pradă inamicului şi de atunci lupta singur, fără nici o legătură cu Pământul sau cu altă fiinţă omenească. Nici măcar nu mai ştie nimeni dacă exist. Şi, totuşi, simţea trenul venind, vuind prin spaţiu, mâncând distanţa doar ca să ajungă la el. Poate că vin să mă salveze. Sau poate că trimit o bombă de-aia mare, din cele care pot distruge o planetă întreagă.

O mişcare în întuneric. Soldatul se ridică şi se uită prin cătarea puştii, mai mult curios să vadă ce formă luaseră de data asta. În faţa lui, pe câmpul de luptă înaintau Nălucile - aveau chipul Fetei-din-cafenea. Hai mai repede!, o ultimă rugă înainte să deschidă focul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ţineţi minte, ne plac mai mult comentariile favorabile.