vineri, martie 31, 2006

Birocraţie

Aş vrea să pot scrie zilnic aici (de fapt, aşa mi-am şi propus atunci când l-am făcut), dar mi-am dat seama că nu se poate. Nu se poate pentru că nu în fiecare zi mi se întâmpla ceva deosebit, extraordinar, care să merite citit de cei doi fani pe care-i am. Nici n-am de gând să-mi povestesc viaţa în şapte volume sau să scriu texte de umplutură. "Scrie ce simţi", îmi zice lumea - am încercat şi nu sunt lucruri pe care le-aş face publice.
Concluzia ce se vrea trasă? Am o viaţă monotonă şi plictisitoare, ba mai mult: sunt un individ complexat de diverse lucruri. În momente ca acesta îmi dau seama cât de departe sunt de viaţa pe care mi-o doresc, fără a pierde din vedere faptul că nu-mi doresc prea multe. Ceea ce mă ţine pe linia de plutire este gândul că nu sunt singurul în situaţia aceasta (da, capra vecinului e un animal bun şi pe lângă casa mea), ceea ce mă duce la alte întrebări: chiar există oameni fericiţi? Da! Un 'da' hotărât, cu un singur amendament: ei nu o ştiu, la fel cum nici noi n-am ştiut-o la vremea noastră de fericire. Atunci, poate că şi eu sunt fericit, dar nu-mi dau seama.
Propun să se înfiinţeze urgent un Birou de Fericire care să-ţi dea un certificat care să ateste prezenţa şi gradul de fericire (după ce depui o cerere, normal), astfel oamenii ar putea să se plângă/dea mari cu o bază legală. Ar trebui să se măsoare în calificative, cum sunt acum notele din ciclul primar: foarte nefericit, nefericit, putin fericit, fericit şi foarte fericit. Normal că funcţionarii de la Biroul de Fericire ar primi şpagă 200 de euro să te treacă de la 'nefericit' la 'puţin fericit' şi 400 de euro de la 'puţin fericit' la 'fericit'. De la 'foarte nefericit' nu se poate prin şpagă pentru că automat nu ai bani, fiind atât de nefericit, iar la 'foarte fericit' şi-aşa nu ajung decât prea puţini şi acolo deja nu mai e şpagă, se numeşte comision. Păcat că Dumnezeu nu ia mită.

marți, martie 28, 2006

Viitorul sună bine?

Vă mai aduceţi aminte când eram foarte mici şi ne gândeam cum va fi în anul 2000? Invariabil, ne imaginam o lume plină de maşini zburătoare, de călătorii spre Lună şi spre alte planete, o lume plină de pălării ciudate şi de calculatoare vorbitoare.
Apoi, ne-am mai mărit şi am început să ne uităm la "Star Trek" şi alte seriale de gen, a ajuns "Războiul Stelelor" în România. Imi amintesc cum citeam prin "Chip" despre tot felul de tehnologii noi şi uimitoare, ce promiteau foarte mult şi păreau fantastice.

Mileniul (aşa cum a fost denumit în presă) a venit şi a trecut, fără nimic notabil. Acum, la sase ani după, stau şi mă gândesc unde suntem şi spre ce ne îndreptăm. Maşini zburătoare nu sunt, moda e ciudată, dar nimic argintiu strălucitor, iar calculatoarele merg pe acelaşi principiu de şaizeci de ani. În spaţiu n-am prea fost decât până pe Lună şi câteva sonde pe ici, pe colo. Sistemele de propulsie sunt aceleaşi, fără motoare warp, fără teleportare sau inteligenţă artificială. Ceea ce mi se pare mai grav este faptul că asemenea proiecte sunt atât de îndepărtate încât nici măcar nu mai visăm. Tot ce-am făcut în ultimii treizeci de ani a fost să luăm tehnologiile vechi şi să le facem mai mici şi mai rapide, fără un progres real ştiinţific.

În schimb, aplicaţiile militare sunt mai multe şi mai performante ca niciodată. Putem să ne distrugem cu atât de mult stil şi atât de rapid încât mi se zburleşte părul în cap (mă rog, părul care a mai rămas) numai dacă mă gândesc. Tot din aplicaţiile astea militare avem şi limitarea comunicaţiilor. Nu mă înţelegeţi greşit, am două telefoane mobile, internet tot timpul şi e deosebit de dificil să nu dai de mine, dar numai la nivel planetar. Pentru că (încă) n-am purtat un război în spaţiu, nu putem "vorbi" eficient cu Marte, să zicem. Trist.

Speranţa mea este în panica ce va veni curând din lipsa resurselor. Petrolul este pe sfârşite şi încă nu exista un combustibil alternativ. Semiconductoarele ajung la limitări fizice şi încă nu există altceva. Nevoia ne va împinge mai departe. Asta dacă nu ne distrugem planeta între timp.

duminică, martie 26, 2006

Vorbitor în numele conştiinţei

Sunt obosit, gândi Soldatul. Simplitatea afirmaţiei trăda profunzimea adevărului din ea: era obosit şi o simţea în fiecare fibră a corpului. Cu toate acestea, nu putea dormi. În liniştea mormântală ştia că undeva acolo, după tranşeu, e pândit de inamici. Îi simţea apropiindu-se şi venind tot mai mulţi, întotdeauna mai mulţi şi mai bine pregătiţi. Cel mai puternic duşman al Umanităţii venea întotdeauna sub altă formă: la început au fost nişte monştri diformi, cu gheare şi colţi ascuţiţi, apoi nişte făpturi diafane, ce păreau fără apărare, apoi în alte şi alte forme. Fiecare combatant îi vedea altfel, şi după fiecare atac respins veneau în altă înfăţişare. De aceea, oamenii i-au numit Năluci.

Până când or să apară ca nişte stafii şi noi n-o să le mai putem împuşca. Precum nişte gânduri.. Cu mâna încleştată pe armă, Soldatul realiza ca aceasta poate fi ultima sa noapte. Am evitat prea des inevitabilul. Într-o zi vor lua o formă la care n-o să ştiu să mă adaptez şi atunci va fi sfârşitul. "Eviţi inevitabilul", aşa mi-a spus. Cât timp a trecut de-atunci? O lună, un an, o viaţă? Eram în cafeneaua aia de pe colţ când mi-a spus-o... Deşi în jurul său mirosea a moarte, creierul Soldatului reproduse aroma părului ei şi atingerea atât de caldă...În acelaşi timp, conştientiză ceva. Văzu un tren mergând prin noapte, apropiindu-se, tot mai mult, tot mai repede, inevitabil şi la fel de sigur ca oţelul armei pe care-şi încleştase mâinile. Trenul acesta vine pentru mine, e un expres şi nu se va opri până nu mă va ajunge. Oare au reuşit Nălucile să se transforme în gânduri? Sau în trenuri?
Trecuseră mai bine de două luni de când îşi văzuse ultimul coleg căzând pradă inamicului şi de atunci lupta singur, fără nici o legătură cu Pământul sau cu altă fiinţă omenească. Nici măcar nu mai ştie nimeni dacă exist. Şi, totuşi, simţea trenul venind, vuind prin spaţiu, mâncând distanţa doar ca să ajungă la el. Poate că vin să mă salveze. Sau poate că trimit o bombă de-aia mare, din cele care pot distruge o planetă întreagă.

O mişcare în întuneric. Soldatul se ridică şi se uită prin cătarea puştii, mai mult curios să vadă ce formă luaseră de data asta. În faţa lui, pe câmpul de luptă înaintau Nălucile - aveau chipul Fetei-din-cafenea. Hai mai repede!, o ultimă rugă înainte să deschidă focul.

sâmbătă, martie 25, 2006

Râsu' Plânsu'

Vineri spre sâmbătă am fost în Green Hours (voi face şi review în Timpul subiectiv cat de curand) împreună cu colegii de liceu. Nu cu toţi, dar cu cei mai importanţi.
Prea multe nu-s de povestit, am băut vin mult, roşu şi sec, am jucat "Şapte" până când am îmbătat Foca, Mopsul şi Bogdanul, am fumat, am povestit şi ne-am râs. Ca pe vremuri...numai că acum nu stăteam toţi pe două sticle de Cola, ci aveam vin d-ăla scumpu' şi nu era dimineaţă, ci noaptea (aproape) târziu. Aaa, da şi nu se jucau cărţi (lucru care pe mine m-a stresat tot liceul).
Prea multe schimbări nu prea-s` decât prin părul fetelor (Mara, îmi place cum îţi stă brunetă!), prin burţile băieţilor (care au crescut vizibil) şi prin cearcănele tuturor (efectul facultăţii de cursă lungă...).
Nu vreau să fiu pesimist, dar ceva îmi spune că ne vom întălni din ce în ce mai rar, până când n-o să ne mai vedem deloc. Sigur, câţiva vom rămâne în legătură, iar cu restul se va stinge încet, dar sigur. Nu ştiu exact de ce am sentimentul acesta, dar mi se pare o certitudine. A fost o întâlnire veselă şi tristă în acelaşi timp.

vineri, martie 24, 2006

Forever 2: Poşta

Mai zilele trecute, am comandat online nişte cărţi de la Nemira. Când spune "zilele", mă refer de fapt la săptămâna trecută. Neprimind nimic, imi zic să mă duc la poştă, să verific. Ajung eu la poşta din carter şi întreb dacă există vreun colet pe numele meu. Da, aştept...Ne pare rău, n-a venit nimic. Asta e, mulţumesc.
Mă duc eu spre casă şi când să intru, imi zic să verific şi căsuţa poştală. Înauntru, aviz de ridicare a coletului. Mă întorc la poştă. Între timp, se făcuse coadă mare de tot pentru că Volksbank avea de trimis 10.000 de recomandate şi sunt cam zgârciţi, aşa că trimit pe cineva la ghişeu în fiecare lună. Norocul meu...În cele 30 de minute cât am aşteptat, am observat urmatoarele:

  1. Din cinci angajate, numai una lucra efectiv, restul o frecau pe lângă. La întrebarea clasică "Se poate şi la Dumneavoastră să..." răspunsul era "Ne pare rău, dar nu avem decât un calculator..."

  2. Angajata care chiar lucra cerea tot felul de chestii (formulare, condica de nu-ştiu-ce) celorlalte, dar n-o ajuta nimeni, aşa că trebuia să se ducă singură să le ia

  3. La un moment dat, apare un tip din spate şi le spune celor care stăteau degeaba că el pleacă acasă. "Cum pleci, mă, nenorocitule, şi coletele când le faci?" "Lasă, că vă descurcaţi voi..."

În sfârşit, îmi vine şi mie rândul, arăt bileţelul şi gagica dispare în spate. Şi stă...şi stă...şi stă...cam 20 de minute mai târziu, când ceilalţi participanţi la coadă mai aveau puţin şi mă luau la bătaie (de parcă era vina mea că-s ăştia incompetenţi), apare şi tipa cu pachetul: "Domnu', ne pare rău c-a durat atâta, dar nu mai e baiatul care trebuia să se ocupe de colete." (vezi punctul trei de mai sus!).
Plătesc eu, iau pachetul şi rămân în faţa ghişeului. Ea: "Da, ce mai e?" Eu: "Chitanţă, ceva?" Ea: "Pentru chitanţă veniţi mâine, că nu mai avem azi..."

joi, martie 23, 2006

O seară cu cântec.

La propriu "cu cântec", adică am fost la concert în Jukebox, unde a cântat o trupă cu numele de Salamandra. Mie, personal, mi-au plăcut băieţii. Deşi n-au compoziţii originale, cântă cover-uri (preluări pentru Domnul Pruteanu) de pe la Beatles, Reamonn şi alţii mai cunoscuţi.

Prima chestie pe care n-am înţeles-o: de ce la prima masă era o campioană care insista să dea din fundul învelit în pantaloni negri pe care scria "Dolce & Gabbana" cu sclipici arginto-aluminos? Doresc pe această cale să-i adresez o întrebare (asta dacă se află printre cei trei oameni care citesc acest blog): "Fată, tu cu cine erai combinată, că te-am văzut lingându-te cu doi indivizi diferiţi din formaţie?".

A doua chestie pe care n-am priceput-o: ce căuta Fane Englezu acolo? Să explic - Fane Englezu este porecla pe care i-am pus-o unui burtos rapidist (ştim că e rapidist pentru că a insistat să ne cânte imnul Rapidului de vreo şapte ori). Individul ne-a dat şi de băut după ce l-am întrebat cu ce scor s-a terminat meciul. Acuma, că era el rapidist nu mă deranjează. Că era burtos nu mă deranjează. Dar chiar era necesar să-şi arate burta (în repetate rânduri) up-close and personal ridicându-şi tricoul? Totuşi, mi-a plăcut la el că a cerut de mai multe ori şi foarte insistent The Doors şi a ţopăit foarte mişto pe Light my fire. Asta înainte să critice societatea şi valorile din ziua de astăzi. Per total, un om foarte interesant.

Ca să fie seara completă, după ce s-a terminat concertul a apărut şi un homosexual "după vorbă, după port" pe la 1.5m înalţime şi 40 de kilograme care a insistat să-şi demonstreze abilităţile de dans pe Lambada, YMCA şi Salt`n Pepper. În acest moment, Fane era gata, gata să sară la bătaie, dar cumva a reuşit să se abţină.

Înainte de plecare am forţat şi un karaoke (da, în Jukebox e şi cu karaoke) pe Bob Dylan - Knocking on Heaven`s door. N-a aplaudat nimeni. Am şi o înregistrare facută cu telefonul mobil, pe care promit s-o public în viitor.

miercuri, martie 22, 2006

Konqueror

Am redescoperit Kde după aproape doi ani de Fluxbox şi alte manager-e de ferestre minimale şi trebuie să recunosc: sunt impresionat. Imi plăcea şi înainte, dar văzând cum arată şi cum se mişcă acum sunt vândut. L-am pus pentru că am renunţat la gentoo - prea multă bătaie de cap şi deja mi-era lene să mai instalez ceva pe motiv de timpi de compilare; acum am revenit la prima mea dragoste, Slackware. Nici ăsta nu stă mai bine la pachete precompilate, dar nu ştiu, e altfel!
Revenind la Kde, sunt impresionat cât de repede se mişcă pe hârbul meu. Nu ştiu ce i-au făcut, dar merge repede şi bine. Îmi place că poţi să faci cam orice integrat. E o lecţie de design, ce să mai...

Acum, să-mi justific şi titlul. Tot fiind all things Kde zisei să încerc şi Konqueror (adică browser-ul integrat, pentru cine nu ştie). Ce pot să zic, a fost dragoste la prima navigare, mi-a plăcut foarte mult. E drept, singurul lucru căruia îi duc lipsa este un AdBloc sau ceva similar, dar am văzut eu la ei pe sait că urmează să se includă şi aşa ceva. Totul bine şi frumos până dau să scriu acia. Din păcate, nu ştiu exact din ce motive blogger.com se comportă foarte dubios cu acest browser - şi anume nu prea merge editorul. Am săpat eu pe internet, dar n-am găsit nimic utilizabil, am schimbat User agent-ul şi tot nimic. O fi de la google, o fi de la Konqueror?

luni, martie 20, 2006

Forever

Recent, am fost nevoit să plătesc o taxă la CEC, aşa că m-am deplasat rectiliniu şi uniform la oficiul din cartier. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că înauntru nu sunt decât trei ghişee, dintre care primul era gol, în al doilea se discuta intens despre faptul că "Juan Alonso Fernando era ta`su, mă!", aşa că toata coada se mutase la cel de-al treilea. Mă aşez eu acolo, înjurând în gând toată birocraţia fost- şi actual-comunistă, cu tot cu oamenii care insistă să nu uităm cum era pe vremuri şi cu tov. Iliescu, normal (pe dînsul nu-l uit niciodată). Dar chiar şi cu bunăvointă, poţi să stai? Nu. Pentru că, din când în când mai aparea câte o persoana în vârstă (n-am vrut să le spun boşorogi, dar vă prindeţi voi), care îşi făcea loc cu coatele prin toată coada (formată în general tot din boşorogi) ca să ceară un formular KWŢXZ-984-B şi normal că daca tot îl primea mai punea 25 de întrebări la care răspunsul era, invariabil: "Scrie pe verso, doamnă".

După un timp, mai avansasem în coadă şi-mi pică ochii pe Afiş: Casa 3, Depuneri, (...) şi Forever. Acuma, ce nu înţeleg eu:

  • `Forever` se referă la telefoane? Şi dacă da, este vorba despre politica angajatelor CEC de a vorbi la telefon forever atunci când există clienţi în preajmă?

  • Văzând şi cuvântul `lichidări` mai sus în listă, deja ne putem gândi la o colaborare CEC-Mafia: Lichidări Forever - Martorii noştri chiar dispar!

  • O chemare către partea poetică a clienţilor? Să ne aducem aminte de natura noastră trecătoare de muritori? Să ne dăm seama de Infinitul Universului şi de bobul de nisip pe care-l reprezentăm în faţa mileniilor?

Orice-ar fi, e clar că avea legătură cu o durată foarte mare de timp. Vă imaginaţi frustrarea unui om care stă deja de 45 de minute la coadă şi află că există un serviciu care se numeşte veşnic.

duminică, martie 19, 2006

Php şi mySql

Sunt nevoit să lucrez cu mySql (nu mă înţelegeţi greşit, nu e un lucru rău, ba chiar imi place) şi fiind la început am tot căutat o unealtă [eng. tool] care să mă ajute. După ceva timp am dat peste DbWrench. E drept, este comercial, dar ştie nişte chestii foarte interesante, printre care şi reverse engineer şi forward engineer, plus că desenează nişte diagrame frumoase foc.
Am căutat şi un editor lightweight pentru php. Aici n-am avut atât de mare succes. Adică da, pe desktop folosesc jEdit, ca-mi permit, dar am un laptop mai vechiuţ pe care m-ar durea să pornesc java. Până la urmă am rămas la SciTE, un mai vechi cunoscut de-al meu la care am renunţat, dar nu mai ştiu din ce motive. În folosire, imi voi aduce aminte (sau poate că între timp s-a rezolvat problema, cine ştie?).

sâmbătă, martie 18, 2006

Nevoia de comunicare

Sunt răcit. De fapt, unii dintre cunoscuţii mei îmi spun că sunt pe moarte, dar eu consider că sunt doar răcit. Această boală s-a manifestat la mine într-un mod foarte urât: nu mai pot vorbi. Sunt atât de răguşit încât nu pot scoate o vorbă, decât dacă şoptesc, şi nici atunci prea bine. Aşa ca a apărut nevoia de comunicare şi, ca să fiu şi eu în rândul lumii electronico-urbane mi-am format un blog.
Gata, mai multe mai târziu, când 'oi începe să-mi dau seama cum funcţionează drăcia asta...